Program Sala

Vineri, 06 februarie 2026 – 19:00 Orchestra Națională Radio

Dirijor: Valentin Uryupin Solist: Alexandru Tomescu – vioară M. Ravel: Suita Mama mea gâsca I. Stravinski: Concertul în re major pentru vioară și orchestră

***

N. Rimski-Korsakov: Șeherazada, op. 35 Solo vioară: Virgil Zvorișteanu – concertmaestru Marea şi corabila lui Sindbad Povestirea prinţului Kalender Tânărul Prinţ şi Prinţesa Sărbătoare la Bagdad; Marea; Naufragiul corăbiei Valentin Uryupin După câștigarea Premiului Solti în anul 2017, Valentin Uryupin a fost invitat în mod frecvent al Rotterdam Philharmonic, Bayerische Staatsoper, Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin, ORF Radio-Symphonieorchester Viena, Teatro Regio Torino, Frankfurt Opera, Tokyo Symphony, SWR Symphony Orchestra, Orchestra della Toscana, Orchestra della Svvizzera Italiana, RTE Orchestra Dublin, Janáček Philharmonic Orchestra, Tokyo Symphony, ș.a. Născut în Lozovaya (Ucraina) în anul 1985, a absolvit Conservatorul de Muzică din Moscova unde a studiat clarinetul și arta dirijorală, profesori fiindu-i Gennady Rozhdestvensky, Vladimir Neymar și Evgeny Petrov. Totodată, printre mentorii săi mai numărându-se Vladimir Jurowski, Teodor Currentzis și Valery Gergiev. A concert alături de soliști celebri precum: Vadim Gluzman, Lars Vogt, Pierre-Laurent Aimard, Thomas Hampson, Bryn Terfel, Barbara Hannigan, Vadim Repin, Patricia Kopatchinskaja, Nikolay Lugansky, Elisso Virsaladze. Intre 2015-2021 Valentin Uryupin a fost dirijor principal la Orchestrei simfonice din Rostov pe Don, în Rusia mai colaborând cu Orchestra Simfonică de Stat, Moscow Philharmonic Orchestra, Russian National Orchestra, Mariinsky Orchestra. Alexandru Tomescu După o carieră bogată realizată în Europa și în lume, presărată cu succese în săli precum Théâtre des Champs Elysées – Paris, Carnegie Hall – New York sau Metropolitan Arts Centre – Tokio, sub bagheta unor dirijori de renume precum Valery Gergiev, Kurt Masur sau Christoph Eschenbach, Alexandru Tomescu a fost aplaudat în România, unde s-a implicat în organizarea unor turnee naţionale de muzică clasică, realizate exclusiv din fonduri private. A devenit protagonistul unor evenimente–pilot în lumea muzicală românească: a cântat pe Stradivarius într-o staţie de metrou, pentru a dovedi că există o însemnată receptivitate pentru muzica de calitate; a cântat într-o pădure pentru a milita împotriva exploatării iraţionale a domeniului forestier. A cântat în faţa unei case în ruine, pentru a stopa distrugerea clădirilor aflate în Patrimoniul Naţional. A cântat cu scopul adunării de fonduri pentru Asociaţia Nevăzătorilor din România sau pentru protezarea auditivă a copiilor cu deficienţe de auz. Este printre primii artişti care şi-a făcut o misiune clară din a purta mesajul muzicii clasice în oraşe româneşti în care nu există filarmonici. Pe 2 iunie 2025, violonistul Alexandru Tomescu a cântat în Capela Sixtină, la Vatican, Bach și „Balada” lui Ciprian Porumbescu, în prezența Papei Leon al XIV-lea, într-un eveniment solemn în memoria Cardinalului Iuliu Hossu. Solist al Orchestrelor și Corurilor Radio România, Alexandru Tomescu nu se rezumă doar la a cânta în faţa publicului său, ci cultivă un dialog intens cu acesta, fie de pe scenă, explicând ce cântă, fie prin interviurile pe care le acordă la televiziunile şi radiourile de specialitate şi nu numai. Fie că vocea se aude la Radio România Muzical sau la Radio Guerrilla, fie că vorbele sale sunt tipărite în Dilema Veche sau în revista Viva!, el explică ce înseamnă să fii artist în România secolului XXI și ce surse îi hrănesc inspiraţia. Angajamentul pe care şi l-a asumat în momentul în care a primit în folosință vioara Stradivarius Elder-Voicu, în 2007, a fost acela de a familiariza un număr cât mai mare de români cu sunetul splendidului instrument, misiune îndeplinită în primul rând prin turneele sale naționale.

***

Concertul din această seară este construit ca o dramaturgie a imaginației. Cele trei lucrări propun moduri diferite de a spune o poveste prin orchestră: basmul stilizat al lui Ravel, ritualul abstract și tăios al lui Stravinski și marea frescă epică a lui Rimski-Korsakov. Între ele se conturează o veritabilă istorie a culorii orchestrale la începutul secolului XX.

---

Maurice Ravel Suita „Mama mea gâsca” (Ma mère l’Oye) Scrisă inițial ca suită pentru pian la patru mâini (1908) și orchestrată în 1911, Ma mère l’Oye reprezintă una dintre cele mai pure expresii ale esteticii impresioniste franceze, filtrată printr-o nostalgie ludică a copilăriei. Lucrarea ce deschide programul acestei seri, structurată în cinci părți, nu este o suită descriptivă, ci o succesiune de stări poetice inspirate din lumea basmului. Ravel renunță deliberat la dramatismul romantic și preferă o estetică a transparenței, a mișcărilor lente și a armoniilor modale. Timpul pare suspendat, iar orchestra devine o pânză de nuanțe pastelate, în care harpa, celesta și suflătorii se împletesc cu coarde diafane. Fiecare gest sonor este controlat cu minuțiozitate, iar efectul nu este unulssss de poveste spusă, ci de poveste visată. Finalul, cu acumulările sale graduale de lumină, sugerează nu triumf, ci o liniște transfigurată, ca o grădină feerică aflată în afara timpului.

---

Igor Stravinski Concertul în re major pentru vioară și orchestră Scris în 1931, într-o perioadă în care Stravinski reinterpreta formele clasice printr-un limbaj modern, acest concert propune un limbaj al tensiunii, al ritmului și al geometriei sonore. Vioara nu se impune printr-un lirism expansiv, ci prin claritate, precizie și forță ritmică. Încă de la început, discursul sonor este marcat de o energie incisivă, care transformă fiecare gest muzical într-un element de construcție. De-a lungul celor patru părți, dialogul dintre solist și orchestră este constant, dar lipsit de teatralitate. Totul este supus unei logici interne riguroase, în care frazele se succed ca părți ale unui mecanism perfect calibrat. Ritmul devine motorul principal, iar contrastul dintre densitate și transparență creează o tensiune continuă, menținută până la final. Muzica nu caută să emoționeze în sens tradițional, ci să provoace, să mențină ascultătorul într-o stare de vigilență sonoră.

---

Nikolai Rimski-Korsakov Șeherazada, op. 35 Șeherazada este una dintre cele mai sugestive sinteze dintre poveste și simfonism. Fără a urmări o narațiune literală, lucrarea creează o succesiune de imagini sonore inspirate de Orientul fabulos din O mie și una de nopți. Totul se naște din opoziția dintre tema severă a sultanului și vocea lirică a viorii solo, simbol al povestitoarei care îmblânzește prin artă. Pe parcurs, orchestra se transformă într-un spațiu teatral al culorilor, în care fiecare schimbare timbrală deschide o nouă perspectivă expresivă. Valurile sonore, dansurile, momentele de lirism și explozie se succed cu o naturalețe care ascunde o arhitectură extrem de riguroasă. Finalul nu aduce o rezolvare dramatică, ci o liniște luminoasă, ca o poveste care se încheie nu printr-un gest, ci printr-o respirație. Iar orchestrația luxuriantă, cu schimbări rapide de culoare și textură, face din această lucrare una dintre cele mai spectaculoase demonstrații ale artei timbrale din romantismul târziu.     Este interzisă fotografierea și filmarea în timpul concertului. Vă rugăm să închideți telefoanele mobile sau să le setați în modul silențios. Vă dorim o audiție plăcută!