Urmărește-ne pe Facebook
Urmărește-ne pe Instagram
Biletele / Abonamentele sunt disponibile pe Bilete.ro si in rețeaua Bilete.ro.
De asemenea, biletele se pot achiziona şi de la Casa de bilete a Salii Radio.
dirijor
vioară
Gabriel Fauré: Pelléas și Melisande – suita op. 80
Camille Saint-Saëns: Concertul nr. 3 în si minor pentru vioară și orchestră, op. 61
***
Dmitri Șostakovici: Simfonia nr. 9
Foto: Christian Wind
Născut la Dresda Christoph König a studiat la Musikhochschule Dresden urmând de asemenea cursuri de dirijat cu Sergiu Celibidache și Sir Colin Davis al cărui asistent a devenit ulterior la Sächsische Staatskapelle și Semper Oper Dresden.
În prezent este dirijor principal al Orchestrei Radioteleviziunii Spaniole (RTVE) din Madrid și dirijor principal invitat al Orchestrei Filarmonicii din Varșovia. Activitatea sa dirijorală cuprinde colaborări cu City of Birmingham Orchestra, Bournemouth Symphony, Royal Philharmonic Orchestra, BBC National Orchestra of Wales, Rochester Philharmonic, Orchestre de Paris, Netherlands Philharmonic, Wiener Concert-Verein, Danish National Symphony, Mozarteum Orchestra Salzburg, Dresden Philharmonic, Stuttgart Philharmonic.
În Statele Unite ale Americii Christoph König a colaborat cu orchestre din Pittsburgh, Indianapolis, New Jersey, Houston și Los Angeles.
Palmaresul său de înregistrări este impresionant, iar dintre acestea amintim înregistrările sale la casa de discuri RUBICON, care reprezintă un omagiu adus compozitorului Ludwig van Beethoven; de asemenea amintim înregistrările Concertelor pentru pian și orchestră de Brahms alături de BBC Scottish Symphony Orchestra despre care s-a publicat un articol plin de aprecieri în publicația BBC Music Magazine. Christoph König colaborează frecvent cu Orchestra Națională Radio.
Foto: MArco Borggreve
Numită revelaţia anului în cadrul deja celebrei gale Victoriile Muzicii Clasice, în anul 2007, Sarah Nemţanu ocupă încă de la vârsta de 21 de ani funcţia de prim violonistă solo a Orchestrei Naţionale a Franţei. Pasiunea pentru vioară i-a fost insuflată de tatăl său, Vladimir Nemţanu, la rândul său violonist solo al Orchestrei Naţionale Bordeaux Aquitaine. Sarah Nemţanu a urmat cursurile Conservatorului Naţional Superior de Muzică şi Dans din Paris la clasa profesorului Gérard Poulet, obţinând în acea perioadă numeroase premii şi distincţii elogioase. Sarah Nemţanu este totodată laureată a concursurilor Maurice Ravel (1998) şi Antonio Stradivarius (2001).
A concertat în săli de renume precum Carnegie Hall (New York), Musikverein (Viena), Century Hall (Tokyo), Théâtre des Champs Elysées (Paris) şi a colaborat cu dirijori renumiţi dintre care îi amintim pe: Riccardo Muti, Sir Colin Davis, Bernard Haitink. Sarah Nemţanu are o frumoasă carieră solistică, dar este dedicată și muzicii de cameră care ocupă un loc important în activitatea sa artistică.
Violinista cântă pe o vioară Giovanni Battista Guadagnini, datată 1784, care i-a fost conferită de către Fundaţia Zilber-Rampal. Sarah Nemţanu se află la a doua colaborare cu Orchestra Națională Radio.
Suita “Pelléas și Mélisande”, op. 80
I. Prélude
II. Fileuse
III. Sicilienne
IV. La mort de Mélisande
În 1898 Gabriel Fauré a primit o comandă din partea actriței britanice Mrs. Patrick Campbell, pentru a scrie muzica de scenă a primei producții londoneze a piesei de teatru Pelléas și Mélisande, scrisă de Maurice Maeterlinck. Întreg procesul de creare a fost solicitant, compozitorul fiind nevoit să o scrie într-un timp destul de scurt, astfel că a colaborat cu al său elev Charles Koechlin, acesta ocupându-se de partea de orchestrație. Ulterior, Fauré a extras trei secțiuni din muzica de scenă, pentru a scrie o suită de concert, pe care a și reorchestrat-o, în ideea de elabora un material mai complex. Ceva mai târziu a fost adăugată și Siciliana, lucrarea formându-se acum din patru mișcări. Momentele muzicale sunt elegante, fine, fără efecte orchestrale grandioase, dar cu unele transparente, care se axează mai degrabă pe a transmite stările personajelor, decât să descrie povestea în detaliu.
De pildă, Preludiul dă tonul misterului, unul liniștit de altfel, conturat prin țesături armonice diafane, care sugerează subtil tragedia ce stă să urmeze (până și punctul culminant este scurt, reținut). Cea de a doua mișcare o ilustrează pe Mélisande extrem de delicat la roata de filat, în timp ce a treia parte aduce o melodie (probabil cea mai recognoscibilă dintre toate) grațioasă, senină, în care practic este continuat portretul Mélisandei, de data asta cu valențe medievale (vezi tema flautului). În schimb, în ultima se resimte tragedia la modul real: aici este momentul care descrie moartea sa – finalul portretului – în culori armonice sobre, cu timbruri care să evidențieze caracterul elegiac. Chiar și în această situație, Fauré optează pentru un dramatism dozat, echilibrat, deși momentul în sine este tragic, însă rafinamentul este prezent până la finalul lucrării.
*
Concertul nr. 3 în si minor pentru vioară și orchestră, op. 61
Concertul nr. 3 pentru vioară și orchestră semnat de Camille Saint-Saëns în 1880 reprezintă poate cea mai matură lucrare a sa scrisă pentru acest instrument. Compus pentru virtuozul Pablo de Sarasate, un instrumentist faimos pentru sunetul catifelat și tehnica strălucitoare, Concertul valorifică virtuozitatea, fără foarte multă bravură, evidențiind mai mult caracterul suplu și dialogul constant cu orchestra. Camille Saint-Saëns a fost unul dintre compozitorii brilianți ai Franței, perceput drept conservator, însă într-un sens nobil, acesta mai degrabă respectând și ducând mai departe tradiția. S-a menținut pe linia clasică a formelor, deși a trăit într-o epocă în care se dorea trecerea către alte structuri, mult mai elastice. A privit romantismul prin prisma rațiunii, muzica sa fiind înglobată în principiu în echilibru, dar și într-o virtuozitate aristocratică, rafinată. Concertul deține o fuziune de culturi, fiind prezent atât dramatismul german (vezi prima mișcare), cât și eleganța franceză (prezentă în cea de a doua parte), dar și fervoarea spaniolă (din ultima parte) desemnând, poate, un omagiu discret adus destinatarului lucrării.
Concertul se împarte în:
I. Allegro non troppo
II. Andantino quasi allegretto
III. Molto moderato e maestoso – Allegro non troppo
*
Simfonia nr. 9 în mi bemol major, op. 70
I. Allegro
II. Moderato
III. Presto
IV. Largo
V: Allegretto
În 1945, când armata sovietică înainta în Germania, Dmitri Șostakovici declara presei ruse că urmează să scrie cea de a IX-a Simfonie, o lucrare triumfală, care să laude victoria sovieticilor asupra Germaniei naziste din Cel de-al Doilea Război Mondial. Bineînțeles că în urma declarației au apărut imediat reacții, mai ales în lumea muzicală, care probabil se aștepta la o epopee grandioasă, o lucrare care să evoce forța regimului, puterea țării. Și totuși, produsul final a fost o surpriză pentru toată lumea: pentru mulți dezamăgire, pentru câțiva o enigmă. Cam pentru doi ani părerile au fost împărțite, cel puțin în presa sovietică. Unii dintre ei o considerau încântătoare, liberă din punct de vedere sonor, fină, pe când alții o percepeau ca o „vacanță” artistică în vremuri tulburi, unde ar fi nevoie de muzici serioase, importante, nu de glume muzicale. Lucrarea se încadrează în tiparele clasice, datorită unei structuri destul de pătrățoasă și caracterului cameral. Cel mai evident ar fi în prima mișcare, unde expoziția este readusă, la fel ca în sonata secolului al XVIII-lea. Per ansamblu Simfonia își schimbă drastic discursul muzical: dacă prima mișcare este galopantă, energică și sprintenă, cu iz umoristic, cea de a doua se observă a fi mult mai întunecată, melancolică, ce conferă un gust dulce-amar frazelor prin alternanța consonanță-disonanță. În ultimele trei mișcări (care se cântă fără pauză) cadrul se schimbă cu totul, urmând un Presto fugitiv, pornit de la suflători, care se animă pe măsură ce se adaugă instrumente, numai că în loc de un climax furios, discursul își pierde din energie, stingându-se treptat și făcându-și loc un Largo amenințător transmis de alămuri – trombon și tubă (evident, acompaniate de restul orchestrei, dar foarte discret). Și totuși, finalul lucrării este realizat tot ca o glumă, compozitorul readucând atmosfera din prima parte – veselă, energică, hazlie – uneori în ritm de vals, alteori în ritm de marș. Practic, Dmitri Șostakovici a ales să se adreseze marilor așteptări cu ironie și luciditate.
Este interzisă fotografierea și filmarea în timpul concertului.
Vă rugăm să închideți telefoanele mobile sau să le setați în modul silențios.
Vă dorim o audiție plăcută!
