Program Sala

Miercuri,  4 iunie 2025 – 19:00

Orchestra de Cameră Radio

dirijor

Christian Schumann

   solist

 Sergei Nakariakov – fligorn

L. van Beethoven: Uvertura Coriolan, op.62
W.A. Mozart: Concertul nr. 4 în mi bemol major pentru corn și orchestră, K495 – adaptat pentru fligorn

***

Fr. Schubert: Simfonia nr. 6 în do major, D589

CHRISTIAN SCHUMANN

Dirijor, compozitor și curator muzical cu o viziune inovatoare, Christian Schumann s-a impus rapid pe scena internațională atât în repertoriul simfonic, cât și în cel de operă, dezvoltând concepte care traversează genuri și discipline, provocând constant orchestra și publicul.

În stagiunea 2024-2025 dirijează orchestre precum Filarmonica Sileziană, Orchestra Simfonică Bilkent, Filarmonica din Belgrad, Orchestra și Corul Simfonic Național Danez, Filarmonica de Stat „Banatul”, Orchestra de Cameră Radio România, Orchestra Simfonică din Lahti, precum și pe scene importante ca Philharmonie Berlin sau Conservatorio Superior de Música de las Islas Baleares.

A susținut recent concerte cu Orchestra Simfonică din Aarhus, Orquesta Sinfónica de Castilla y León (debut în Spania), Philharmonie Zuidnederland, Phion Orkest, Filarmonica Baltică a Poloniei și a revenit la Orchestra Filarmonică din Helsinki.

A avut debuturi remarcabile cu Deutsches Symphonie-Orchester Berlin, Bamberger Symphoniker, Filarmonica din Stuttgart (Simfonia Alpină de Strauss cu alpinistul Reinhold Messner), Dresdner Philharmonie, Orchestre Symphonique de Mulhouse, Musikkollegium Winterthur, Brussels Philharmonic, Filarmonica din Varșovia și Opera Regală Suedeză, în colaborare cu compania de jocuri video Dice. Colaborează constant cu Filarmonica din Oslo, NDR Radiophilharmonie și Orchestra Simfonică Națională Daneză.

În operă, a dirijat Die Tragödie des Teufels și Lady Sarashina de Péter Eötvös la Bayerische Staatsoper și Teatrul Național din Varșovia, Flautul fermecat la Opera din Würzburg, premiera berlineză a operei Angels in America, și Trei surori de Péter Eötvös la Teatro Colón. La Grand Théâtre din Avignon a dirijat Castelul Prințului Barbă-Albastră de Bartók și Senza Sangue de Péter Eötvös. Între 2006–2009 a fost dirijor principal rezident la Theater St. Gallen.

Pasionat de muzica de film, a condus proiecte de anvergură în cadrul Festivalului de Muzică de Film de la Cracovia (Kon-Tiki, Povestea fără sfârșit), concerte open-air cu Het Gelders Orkest și turnee în Germania, Austria și Elveția cu muzică din Star Wars, The Dark Knight, Harry Potter, James Bond, Cartea Junglei și Ratatouille. În 2022, a revenit la Orchestra din Aarhus cu Star Wars VI.

Dirijorul Christian Schumann revine pe scena Studioului de concerte “Mihail Jora” al Societăţii Române de Radiodifuziune, aflându-se pentru prima oară la pupitrul dirijoral al Orchestrei de Cameră Radio.

SERGEI NAKARIAKOV

„Sergei Nakariakov cântă la trompetă așa cum respirăm noi ceilalți – dacă avem noroc.”

— San Francisco Chronicle

Trompetistul Sergei Nakariakov, născut în Rusia și stabilit în Israel, s-a impus ca unul dintre cei mai căutați interpreți ai scenei internaționale. Înzestrat cu o virtuozitate uimitoare, un sunet catifelat, de o eleganță rară, și o sensibilitate profundă, a fost supranumit „Paganini al trompetei” și „Caruso al trompetei”. Nakariakov a adus fligornul în prim-planul scenei concertistice, devenind un adevărat pionier al acestui instrument. A stabilit colaborări de durată cu unele dintre cele mai importante orchestre, dirijori și muzicieni ai lumii.

Repertoriul său acoperă nu doar întreaga literatură originală pentru trompetă, ci este într-o continuă expansiune, incluzând transcripții fascinante și lucrări comandate special compozitorilor Peter Ruzicka, Mikhail Pletnev, Uri Brener, Enjott Schneider, Fazıl Say și Jörg Widmann, în permanenta sa căutare de noi forme de expresie muzicală.

Sezonul actual este marcat de o serie de concerte importante, printre care și premiera mondială a Concertului pentru trompetă de Mikhail Pletnev. Nakariakov își va demonstra versatilitatea artistică în turnee care includ Europa, Coreea de Sud, Hong Kong, Argentina, Brazilia și Japonia.

Programul său include Concertul pentru trompetă de Fazıl Say, concertul „Ad absurdum” de Jörg Widmann, Concertul pentru violoncel în Do major de Haydn (aranjat pentru flugelhorn), precum și Variațiunile Rococo de P.I. Ceaikovski, într-un aranjament dedicat fligornului.

A colaborat cu dirijori de renume mondial, precum Valery Gergiev, Vladimir Spivakov, Saulius Sondeckis, Christoph Eschenbach, Yuri Temirkanov, Jiří Bělohlávek, Jaap van Zweden, Yuri Bashmet, Sir Neville Marriner, Mikhail Pletnev, Dmitri Sitkovetsky, Kent Nagano, Vladimir Ashkenazy, Hugh Wolff și Ton Koopman, alături de mari orchestre internaționale. De asemenea, susține frecvent proiecte camerale alături de muzicieni de prestigiu, precum Vadim Repin, Martha Argerich, Mischa Maisky, Emmanuel Pahud, Julian Rachlin și Dmitri Sitkovetsky. Colaborează de mulți ani cu pianista Maria Meerovitch și cu sora sa, Vera Okhotnikova, într-un parteneriat artistic de excepție.

Discografia sa, apărută la Teldec Classics International (Warner), a fost primită cu entuziasm de public și critici, incluzând atât repertoriul original pentru trompetă, cât și numeroase aranjamente pentru trompetă și flugelhorn. Sub egida propriei case de discuri, Luiza Records, a lansat albumul dublu Metamorphosis, cu lucrări camerale și orchestrale de Widmann, Schumann și Fauré. Următorul proiect este dedicat fligornului, cu aranjamente din creația lui Mozart și Beethoven.

Născut la Gorki, Sergei a început studiul pianului la vârsta de șase ani, dar s-a orientat apoi spre trompetă, sprijinit de tatăl său, Mikhail Nakariakov, care i-a transcris numeroase concerte clasice și i-a creat un repertoriu unic. Acesta i-a transmis cunoștințele tehnice și l-a ajutat să-și dezvolte simțul muzical excepțional.

Sergei Nakariakov revine la Bucureşti, de această dată pentru prima oară pe scena Studioului de concerte “Mihail Jora” al Societăţii Române de Radiodifuziune, în calitate de solist invitat al Orchestrei de Cameră Radio.

***

Ludwig van Beethoven (1770-1827)

Uvertura „Coriolan”, op. 62

Uvertura „Coriolan”, op. 62 a fost compusă în perioada de mijloc a lui Beethoven, o fază în care era cunoscut faptul că își exprima frământările interioare prin compozițiile sale. În această perioadă au fost create și unele dintre cele mai emblematice lucrări, printre care Simfonia a III-a „Eroica” și Simfonia a V-a „a destinului”.

Uvertura a fost scrisă în 1807, an în care Europa se afla în plină agitație politică și socială. Povestea lui Coriolan, un general roman care se lupta pentru loialitățile și alianțele sale, i-a oferit lui Beethoven un climat potrivit pentru vremurile turbulente în care trăia. Europa era implicată în războaiele napoleoniene, iar idealurile Revoluției Franceze străbăteau continentul – adevărate provocări pentru ierarhiile tradiționale și structurile de putere, iar ca mulți dintre contemporanii săi, Beethoven a fost profund afectat de aceste evenimente istorice. Muzica sa reflecta adesea spiritul epocii, cu teme de eroism, luptă și sfidare, iar Uvertura „Coriolan” nu face excepție, pentru că surprinde frământările emoționale și dilemele morale cu care se confruntă personajul titular, Coriolan.

Prima audiție a lucrării a avut loc la Theater an der Wien pe 24 noiembrie 1807, cu Beethoven însuși la pupitrul dirijoral. Primirea a fost mixtă, unii critici și chiar spectatori considerând-o o provocare din cauza intensității sale emoționale și a îndepărtării de formele muzicale tradiționale. Cu toate acestea, a fost lăudată și pentru utilizarea inovatoare a materialului tematic și pentru capacitatea sa de a evoca o paletă largă de emoții.

Uvertura urmează forma consacrată de Allegro de sonată, constând în trei secțiuni principale: Expoziția introduce temele principale și stabilește atmosfera generală a piesei, în timp ce secțiunea de Dezvoltare explorează aceste teme într-un mod mai complex și mai intens. Re-expoziția aduce din nou temele inițiale, conducând la un punct culminant puternic și emoționant. Motivul de deschidere, interpretat de corzi, este întunecat și melancolic, reprezentând frământările interioare ale lui Coriolan. Acest motiv este suprapus cu o temă eroică și triumfătoare, ce simbolizează hotărârea și determinarea protagonistului. Beethoven reușește să împletească cu abilitate aceste motive de-a lungul uverturii, creând o narațiune muzicală care reflectă călătoria emoțională a eroului.

*

Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791)

Concertul nr. 4 pentru corn și orchestră în mi bemol major, K495 – adaptat pentru fligorn

I. Allegro moderato
II. Romanza. Andante cantabile
III. Rondo. Allegro vivace

Compus pentru virtuozul cornist Joseph Leutgeb, cel de-al patrulea concert pentru corn al lui Mozart este unul dintre cele mai colorate. Atât de colorat încât compozitorul a scris partitura cu cerneală roșie, verde, albastră și neagră. Studii mai recente au arătat că partitura colorată ar fi putut fi un fel de cod de-ale lui Mozart, însă răspunsul nu se cunoaște cu exactitate.

La momentul compunerii, cornul era numit corn natural. Acest lucru însemna că nu avea niciun fel de pistoane, ceea ce făcea aproape imposibilă interpretarea cromatică. Cu toate acestea, acest concert are mișcări cromatice răspândite pe tot parcursul său. Totuși, Leutgeb era un cornist atât de priceput încât abilitatea sa îi permitea să cânte linii cromatice. Acestea sunt mai proeminente în cele două mișcări exterioare mai rapide.

Terminat în 1786, cel de-al patrulea concert pentru corn al lui Mozart a fost subintitulat „Ein Waldhorn Konzert für den Leutgeb” („Un concert pentru corn de vânătoare pentru Leutgeb”). Compus în cel mai pur stil clasic, Mozart a propus mișcări exterioare pline de viață pentru a încapsula mișcarea de mijloc mai lentă.

Vivacitatea primei mișcări (Allegro moderato) exploatează flerul lui Mozart de a compune teme memorabile, în timp ce introducerea orchestrală pregătește scena pentru intrarea solistului, iar lejeritatea cornului se înalță deasupra orchestrei și face muzica și mai incitantă. Cornul are în mare parte intervenții solitare, însă uneori se unește cu ansamblul pentru a interpreta segmente importante ale temei principale. Mișcarea se încheie cu o scurtă codă orchestrală.

Mișcarea a doua („Romanza. Andante cantabile”) este o melodie instrumentală cu caracter romantic și desfășurare lirică, o schimbare binevenită față de mișcarea anterioară plină de viață. Tema principală se dezvăluie încet, iar cornul cântă atât în registrul superior, cât și în cel inferior, demonstrând amplitudinea scriiturii pe care Mozart o urmărea. Sunetul strălucitor al cornului în contrast cu corzile creează uneori o atmosferă eterică. Această mișcare se încheie în liniște, delicat.

În măsura de 6/8, mișcarea vibrantă de final („Rondo. Allegro vivace”) este probabil cea mai memorabilă. Aceasta reprezintă cel mai bun exemplu de muzică de vânătoare pentru că reflectă caracteristicile inițiale ale cornului ca instrument de vânătoare în aer liber. După o reluare a melodiei principale, muzica ajunge la un final emoționant, orchestra unindu-se pentru ultima dată înainte de finalul entuziast.

            Concertul din această seară va avea însă în prim-plan un alt instrument decât cornul și anume fligornul, un instrument de suflat asemănător trompetei, puțin mai mare decât aceasta, dar care are o sonoritate apropiată de cea a cornului. El este foarte des folosit în muzica militară, în muzica de jazz și în partiturile romantice.

*

Franz Schubert (1797-1828)

Simfonia nr. 6 în do major, D589
I. Adagio – Allegro
II. Andante
III. Scherzo. Presto
IV. Allegro moderato

În martie 1827, biograful Anton Schindler a adus un teanc de lieduri de Franz Schubert pe patul de moarte al lui Beethoven, în încercarea de a-l consola pe compozitorul bolnav. Schindler a povestit că, după ce a studiat cântecele, Beethoven a comentat: „Într-adevăr, în Schubert există scânteia divină”.

Schubert și Beethoven au trăit la Viena în același timp. Cu toate acestea, au evoluat în cercuri diferite, iar căile lor creative au fost eminamente divergente. În timp ce simfoniile feroce și revoluționare ale lui Beethoven zguduiau lumea muzicală, Schubert își scria propriile simfonii aproape în obscuritate. Niciuna nu a fost publicată sau interpretată public până după moartea autorului, în 1828, la vârsta de 31 de ani. Din perspectiva noastră, aceste lucrări apar ca niște dulci daruri pentru posteritate.

Simfoniile lui Beethoven se dezvoltă organic din mici semințe motivice și se desfășoară cu un sentiment de luptă eroică și dinamism. Simfoniile lui Schubert își au rădăcina într-o lume radical diferită. Pline de farmec tineresc și de linii imaculate, ele sunt înrădăcinate mai degrabă în melodie decât în motiv. Aceste melodii se desfășoară fără efort, uneori deviind în direcții neașteptate prin modulații bruște și aventuroase. Ecourile instrumentale ale orchestrei prind viață și intră în conversații sublime.

Toate acestea le auzim în Simfonia nr. 6 în do major de Schubert. Finalizată în februarie 1818, această piesă a primit subtitlul de „Micul do major”, într-un efort de a o distinge de „Marea” Simfonie a IX-a, mult mai lungă, în aceeași tonalitate. Este o muzică care se bazează pe eleganța și farmecul lui Haydn și pe spiritul însorit și vesel al lui Rossini. Influența lui Beethoven este, de asemenea, evidentă, în special în acordurile monumentale care deschid prima mișcare și în întorsăturile abrupte ale „Scherzo”-ului. Totuși, în cele din urmă, vocea distinctă a lui Schubert este cea care domină.

După o introducere maiestuoasă, prima mișcare (Adagio – Allegro) prinde viață cu un joc amețitor de timbre și texturi. Plină de interjecții vivace, muzica debordează de exuberanță, iar „vocile” individuale ale instrumentelor de suflat din lemn concurează pentru atenție și ocupă locul central.

A doua mișcare (Andante) începe cu o melodie impunătoare, care ar putea fi la ea acasă într-o simfonie de Haydn, în timp ce o a doua temă sosește ca o întrerupere zgomotoasă punctată. Din nou, irepresibilele voci ale instrumentelor de suflat din lemn își spun cuvântul. Există ecouri ale celei mai însorite muzici de operă a lui Rossini. Ultimele măsuri se desfășoară liniștit și senin.

„Scherzo” este un joc sălbatic, neastâmpărat, plin de schimbări dinamice bruște și transformări armonice încântătoare dublate de jocuri imitative.

Mișcarea finală (Allegro moderato) începe cu o melodie impunătoare însoțită de ritmul persistent al unui ceas. Înainte de măsurile finale, există scurte prefigurări ale dramei tensionate și antrenante care se desfășoară în finalul „Marii” Simfonii a IX-a. Coda aduce Simfonia nr. 6 la o concluzie grandioasă.

Este interzisă fotografierea și filmarea în timpul concertului.

Vă rugăm să închideți telefoanele mobile sau să le setați în modul silențios.

Vă dorim o audiție plăcută!

PrintFriendly