Urmărește-ne pe Facebook
Urmărește-ne pe Instagram
Biletele / Abonamentele sunt disponibile pe Bilete.ro si in rețeaua Bilete.ro.
De asemenea, biletele se pot achiziona şi de la Casa de bilete a Salii Radio.
dirijor
pian
E. Hübsch: Imnul Regal
L. van Beethoven: Concertul nr. 4 în sol major pentru pian și orchestră, op. 58
I. Allegro moderato
II. Andante con moto
III. Rondo: Vivace
***
G. Mahler: Simfonia nr. 5
I. Trauermarsch. In gemessenem Schritt. Streng. Wie ein Kondukt (Marș funerar. Într-un ritm măsurat. Strict)
II. Stürmisch bewegt, mit größter Vehemenz (Furtunos, cu cea mai mare vehemență)
III. Scherzo. Kräftig, nicht zu schnell (Scherzo. Puternic, nu prea rapid)
IV. Adagietto. Sehr langsam (Adagietto. Foarte lent)
V. Rondo-Finale. Allegro – Allegro giocoso. Frisch (Rondo-Final. Allegro – Allegro giocoso. Cu prospețime)
Foto: Özge Balkan
Reputat dirijor, Sascha Goetzel a colaborat cu orchestre prestigioase dintre care amintim: London Philharmonic Orchestra, Royal Philharmonic Orchestra, NHK Symphony Orchestra, Shanghai Symphony, Berlin Symphony Orchestra, Orchestre National des Pays de la Loire, Orchestre National de France, Orchestre National Bordeaux Aquitaine, Orchestre National de Lyon, Israel Symphony, Tonhalle-Orchester Zürich, Kuopio Symphony, Orchestra Radio din Hanovra, Orchestra Filarmonicii din Luxembourg.
Alături de muzica simfonică, Sascha Goetzel abordează şi genul operei în titluri precum: La Bohème, Flautul fermecat, Così fan tutte, Nunta lui Figaro, Răpirea din serai, Cavalerul rozelor. La invitaţia dirijorului Valery Gergiev a dirijat opera Don Giovanni la Teatrul „Mariinski” din Sankt Petersburg. De asemenea, a dirijat numeroase spectacole la Opera de Stat din Viena, precum şi la Tiroler Landestheater, la Lucerna, la Opera din Montpellier şi Rennes.
Timp de 11 ani Sascha Goetzel a fost dirijor principal și director artistic al Orchestrei Filarmonice Borusan din Istanbul. În prezent este director muzical al Orchestre National des Pays de la Loire precum și al National Youth Orchestra din Canada. Sascha Goetzel este o prezență deja constantă pe scena Sălii Radio.
Foto: Marco Borggreve
Aflat la a treia apariție concertistică alături de Orchestra Națională Radio, Alexei Volodin concertează deseori împreună cu BBC Symphony Orchestra, Orchestre Symphonique de Montrêal, Orchestre de la Suisse Romande, Kyoto Symphony, „Mariinski” Orchestra, Sankt Petersburg Philharmonic, NHK Symphony Orchestra, Israel Symphony Orchestra Rishon LeZion, Slovak Philharmonic, Belgrade Philharmonic Orchestra.
Alexei Volodin susține numeroase recitaluri la Wiener Konzerthaus, Palau de la Música din Barcelona, Teatrul „Mariinski”, Wigmore Hall, Alte Oper Frankfurt și Gran Teatro Nacional din Lima.
Repertoriul său este impresionant și include toate lucrările de referință din creațiile compozitorilor L. van Beethoven, J. Brahms, P. I. Ceaikovski, S. Rahmaninov, S. Prokofiev, A. Scriabin, R. Șcedrin etc.
Pasionat și de muzica de cameră, Alexei Volodin a colaborat cu Janine Jansen, Julian Rachlin, Mischa Maisky și cu „Borodin” Quartet, „Modigliani” Quartet, Cuarteto „Casals” și Cremona Quartet.
***
Eduard Hübsch (1833-1894)
Imnul Regal
În anul 1862, Ministerul de Război a lansat un concurs pentru instituirea unui imn național. Câștigător a fost desemnat atunci compozitorul Eduard Hübsch, cu lucrarea Marș triumfal și primirea steagului și a Măriei Sale Prințul Domnitor, partitură instrumentală care a fost imn de stat până în anul 1881. Fără să aibă statutul legal, oficial, de imn național (din cauză că România nu era o țară independentă), imnul a fost forma de cinstire a domnitorului și a oaspeților oficiali. Devenit apoi inspectorul muzicilor militare, Hübsch a compus atunci adevăratul Imn Regal, oficializat ca atare, pentru care poetul Vasile Alecsandri a scris versurile. Imnul Regal a răsunat pentru prima dată la încoronarea Regelui Carol I, la 10 mai 1881. De atunci, mai mulți compozitori au realizat armonizări și aranjamente ale acestei lucrări, inclusiv Gavriil Musicescu și Sabin Drăgoi. De asemenea, George Enescu a introdus acest Imn Regal la finalul lucrării sale Poema română, op. 1, orchestrat într-o manieră spectaculoasă, solemnă și europeană.
Muzica este ceremonioasă, avântată, specifică unui imn, cu numeroase fraze legato ce contrastează cu intonarea detașată și declamată din cadrul refrenului.
Ludwig van Beethoven (1770-1827)
Concertul nr. 4 în sol major pentru pian și orchestră, op. 58
I. Allegro moderato
II. Andante con moto
III. Rondo: Vivace
Începutul secolului al XIX-lea la Viena a fost o perioadă de prelucrare și înnoire artistică, fiind un centru al excelenței muzicale care atrăgea atât maeștri consacrați, cât și talente emergente. În acest mediu cultural vibrant, Beethoven a compus Concertul nr. 4 în sol major pentru pian și orchestră, op. 58.
În acea perioadă, viața personală a lui Beethoven a fost marcată de provocări, inclusiv deteriorarea auzului său și tulburările cauzate de războaiele napoleoniene. Acești factori, împreună cu permanenta sa preocupare pentru inovație artistică, i-au influențat profund compozițiile.
Concertul nr. 4 pentru pian al lui Beethoven a luat naștere într-o perioadă de intensă evoluție artistică și personală. Compusă între 1805 și 1806, această partitură a marcat o abatere de la forma convențională a concertului din vremea sa. Premiera a avut loc la 22 decembrie 1808, la Theater an der Wien din Viena, cu însuși Beethoven la pian și a făcut parte dintr-un concert grandios care a prezentat mai multe compoziții de-ale Titanului de la Bonn, inclusiv Simfonia nr. 5 și Simfonia nr. 6 („Patetica”). A fost un program amplu și îndrăzneț care a reflectat dorința compozitorului de a-și prezenta publicului vienez cele mai recente lucrări. Reacțiile inițiale la Concertul nr. 4 în sol major pentru pian și orchestră, op. 58 au fost mixte, unii considerând compoziția complexă și provocatoare, în timp ce alții i-au apreciat inovația. Cu timpul, însă, lucrarea și-a câștigat binemeritatul prestigiu de capodoperă a repertoriului clasic.
Acest concert a fost dedicat Arhiducelui Rudolph al Austriei, patronul și prietenul lui Beethoven, care nu era doar un susținător fervent al muzicii lui Beethoven, ci și un pianist talentat. Dedicația către arhiducele Rudolph semnifică relația personală și profesională profundă dintre compozitor și arhiduce, fiind un aspect obișnuit ca Beethoven să își dedice lucrările patronilor și prietenilor, iar aceste dedicații aveau adesea o semnificație specială în viața sa.
Concertul aduce o inovație structurală remarcabilă. Aceasta aderă la forma concertului clasic, fiind împărțită în trei mișcări: „Allegro moderato”, „Andante con moto” și „Rondo: Vivace” și, în același timp, îi depășește limitele.
Prima mișcare, „Allegro moderato”, urmează forma tradițională sonata-allegro, dar cu modificările și variațiile unice ale lui Beethoven și prezintă un dialog cuceritor între pian și orchestră, caracterizat prin melodii și armonii complicate.
A doua mișcare, „Andante con moto”, este un adagio liric ce invită la introspecție, care demonstrează capacitatea lui Beethoven de a evoca emoțiile profunde prin muzica sa. Aceasta contrastează cu exuberanța primei mișcări.
Concertul se încheie cu „Rondo: Vivace”, un final vioi și plin de spirit care demonstrează măiestria lui Beethoven în dezvoltarea tematică și ușurința de a crea concluzii palpitante pentru lucrările sale.
În cazul acestei partituri, orchestrația este o dovadă a creativității și inovației sale. Deși folosește instrumentele tradiționale ale vremii, alegerile lui Beethoven privind orchestrația și modul în care integrează pianul în ansamblu sunt inovatoare. Pianul își asumă un rol proeminent, intrând într-un dialog captivant cu orchestra. Această interacțiune este un semn distinctiv al stilului de maturitate al lui Beethoven, în care pianul și orchestra se angajează într-un adevărat parteneriat artistic, mai degrabă decât într-un simplu dialog solist-acompaniament.
De-a lungul concertului, Beethoven pune în valoare potențialul expresiv al diferitelor grupuri de instrumente, de la delicatele instrumente de suflat din lemn la corzile maiestuoase și alămurile puternice, rezultând o tapiserie sonoră bogată care adaugă profunzime și dimensiune muzicii.
De asemenea, schimbările neașteptate de tonalitate, armoniile complexe și contrastele dramatice de dinamică dau un sentiment de profunzime emoțională.
Concertul nr. 4 pentru pian și orchestră al lui Beethoven a lăsat o amprentă de neșters în peisajul muzicii romantice. Profunzimea emoțională, inovația și calitățile sale excepționale au avut o influență profundă asupra compozitorilor care i-au urmat pașii lui Beethoven în secolul al XIX-lea. Capodoperă a perioadei de mijloc a creației compozitorului, Concertul nr. 4 pentru pian și orchestră întruchipează căutarea excelenței artistice și angajamentul său vizionar de a depăși limitele expresiei muzicale.
Gustav Mahler (1860-1911)
Simfonia nr. 5
I. Trauermarsch. In gemessenem Schritt. Streng. Wie ein Kondukt (Marș funerar. Într-un ritm măsurat. Strict)
II. Stürmisch bewegt, mit größter Vehemenz (Furtunos, cu cea mai mare vehemență)
III. Scherzo. Kräftig, nicht zu schnell (Scherzo. Puternic, nu prea rapid)
IV. Adagietto. Sehr langsam (Adagietto. Foarte lent)
V. Rondo-Finale. Allegro – Allegro giocoso. Frisch (Rondo-Final. Allegro – Allegro giocoso. Cu prospețime)
Gustav Mahler a scris cea de-a cincea simfonie în timpul verilor din 1901 și 1902. În februarie 1901, Mahler a suferit o hemoragie violentă, iar medicul său i-a spus mai târziu că dacă ar mai fi sângerat încă o oră ar fi murit. Compozitorul a petrecut o perioadă destul de lungă recuperându-se după acest incident. În iunie 1901, s-a mutat în vila sa de pe malul lacului, în provincia Carintia din sudul Austriei, fiind încântat de noul său statut de proprietar al unei vile grandioase. Potrivit prietenilor, îi venea greu să creadă cât de departe ajunsese de la începuturile sale umile. Era director al Operei Curții din Viena și dirijor principal al Filarmonicii din Viena și propria sa muzică începea să aibă succes. Mai târziu, în 1901, a cunoscut-o pe Alma Schindler, o artistă talentată, și, în vara anului 1902, s-au căsătorit. Simfoniile nr. 5, 6 și 7, care aparțin acestei perioade, au multe în comun și sunt net diferite de primele patru, care au toate legături puternice cu muzica vocală. Simfoniile de mijloc, în schimb, sunt lucrări orchestrale pure și sunt considerate, după standardele lui Mahler, tensionate.
Simfonia nr. 5 a fost prezentată în premieră la 18 octombrie 1904 la Köln. Culorile optimiste ale lucrării pot fi puse pe seama căsătoriei compozitorului, iar mulți muzicologi au interpretat simfonia ca pe un fel de scrisoare de dragoste către Alma Schindler. Mișcarea a patra („Adagietto”), care folosește doar partidele de coarde și harpa este adesea interpretată și separat față de restul simfoniei, fiind una dintre cele mai cunoscute bucăți muzicale aparținând lui Mahler.
Referitor la Simfonia nr. 5, Mahler a remarcat odată că „nu este nimic romantic sau mistic în ea; este pur și simplu expresia unei energii incredibile. Este o ființă umană în plină lumină a zilei, în floarea vieții sale”. Ne-am putea imagina faptul că Mahler, care avea doar 41 de ani când a început să lucreze la această lucrare, ar fi vrut ca partitura să fie o reflexie a sa. Adevărul este că trecea prin momente dificile, luptându-se cu probleme grave de sănătate și certuri monumentale cu orchestra Filarmonicii din Viena. Curând, a fost nevoit să renunțe la postul de dirijor al ansamblului, deși a continuat să colaboreze cu Opera Curții din Viena.
Deși simfonia era gata de trei ani, abia în zilele premergătoare premierei compozitorul a început să simtă nori la orizont. După prima repetiție, el i-a scris Almei: „Publicul, o, cerule, ce va face din acest haos din care se nasc mereu lumi noi, pentru ca în clipa următoare să se prăbușească în ruină? Ce vor spune acestei muzici primordiale, acestei mări de sunete spumoase și furioase?” Într-adevăr, premiera nu a decurs tocmai bine, pentru că muzica era amplă și provocatoare. Probabil că mai multe repetiții ar fi fost de ajutor. Cu toate acestea, experiența i-a permis compozitorului să asculte muzica în întregime și să își dezvolte propriile opinii despre munca sa. Mahler s-a apucat curând să revizuiască simfonia. O va dirija de încă nouă ori în cei șapte ani care i-au mai rămas și, de fiecare dată, va revizui din nou lucrarea. Ultima revizuire a avut loc în 1911, în ultimele luni ale vieții sale.
Simfonia folosește o orchestră mare, așa cum obișnuia Mahler, cu alămuri și percuție consistente alături de coarde și suflători. Varietatea și numărul de instrumente i-au oferit numeroase culori tonale, permițându-i să creeze o tapiserie sonoră extraordinar de variată. Armoniile sunt mai bogate atunci când diferite instrumente își aduc aportul în variatele straturi ale fiecărui acord, iar Mahler, ca dirijor de orchestră, știa acest aspect mai bine decât mulți alții.
Cea mai mare parte a Simfoniei nr. 5 este îndrăzneață și dramatică, debutând cu trompeta solistă ce creează atmosfera militară din momentele de început, care revine apoi frecvent, compensată de interludii mai lirice, în special la coarde. Energia și determinarea, dacă nu întotdeauna optimismul, sunt imaginile dominante, iar muzica s-ar putea potrivi unei povești în care tânărul erou curajos pornește împotriva unui inamic formidabil. Titlul german al mișcării lui Mahler denotă un marș îndurerat într-un ritm măsurat, ferm, ca o procesiune solemnă.
Ascultătorii atenți vor distinge în această mișcare un răspuns subtil la notele de deschidere ale Simfoniei a V-a de Ludwig van Beethoven, iar pe parcursul lucrării există citate și din alți compozitori, inclusiv din propria sa Simfonie nr. 4.
A doua mișcare tinde să fie grandioasă și turbulentă, adesea punctată de alămuri și percuție. Corzile se avântă pe alocuri cu o energie frenetică, în timp ce pe alte pasaje, în general mai scurte, degajă un romantism aparte. Mahler a declarat că dorește să fie „furtunoasă, cu cea mai mare vehemență” – iar notele de pe pagină insistă asupra acestei interpretări.
În schimb, a treia mișcare („Scherzo”) este plină de viață și luminoasă, cu teme dansante, deși în paginile centrale apar solo-uri bogate pentru corn și instrumentele de suflat din lemn. Percuția readuce atmosfera de dans, care se prelungește până în ultimele măsuri. „Kräftig, nicht zu schnell” – puternic și nu prea rapid – este modul în care compozitorul însuși a descris această mișcare.
Faimoasa a patra mișcare („Adagietto”) este o pauză de la acțiune. Instrumentele de suflat și percuția sunt lăsate deoparte, doar corzile și harpa fiind folosite pentru a evoca o atmosferă dulce, care invită la contemplare, ca într-o scenă de dragoste. Mahler a dorit ca această parte să fie interpretată „Sehr langsam” – „foarte lent” – și probabil că ar fi mulțumit să afle că muzica sa a fost folosită în cele din urmă pentru a acompania nenumărate filme romantice și scene de televiziune.
Până la finalul simfoniei suntem convinși că tânărul erou despre care pomeneam mai devreme a triumfat, deoarece mișcarea finală, după ce se deschide cu un singur sunet lung la corn, care este preluat imediat de corzi, avansează vesel, cu însuflețirea unei plimbări la țară într-o dimineață însorită. Treptat, Mahler ajunge la un spirit de triumf total, temele sale fiind ample și pline de energie. Singurul cuvânt german pe care l-a atașat acestei mișcări este „Frisch” – „proaspăt” – implicând, probabil, inspirații adânci de aer răcoros și curat. În ansamblu, este o călătorie muzicală ambițioasă care, după multe încercări, culminează cu un final luminos.
Este interzisă fotografierea și filmarea în timpul concertului.
Vă rugăm să închideți telefoanele mobile sau să le setați în modul silențios.
