Urmărește-ne pe Facebook
Urmărește-ne pe Instagram
Biletele / Abonamentele sunt disponibile pe Bilete.ro si in rețeaua Bilete.ro.
De asemenea, biletele se pot achiziona şi de la Casa de bilete a Salii Radio.
dirijor
pian
George Enescu: Suite Roumaine
Ludwig van Beethoven: Fantezia pentru pian, soliști vocali, cor și orchestră, op. 80
Soliști vocali: Olga Murariu-Caia, Anastasia Türköz, Camelia Cuzub, Ciprian Mardare, Nicolae Simonov, Cristian Ruja
Corul Academic Radio, dirijor: Ciprian Țuțu
Ludwig van Beethoven: Simfonia nr. 3 în mi bemol major, op. 55 – „Eroica”
Foto: Stefano Bottesi
John Axelrod a început parcursul său muzical cu o educație solidă, absolvind prestigioasa Universitate Harvard în 1988. În 1982 a avut șansa de a fi instruit personal de către legendarul Leonard Bernstein, o experiență care i-a marcat profund cunoștințele și pasiunea pentru muzică. În continuare, și-a dezvoltat abilitățile la Conservatorul „N. A. Rimski-Korsakov” din Sankt Petersburg, unde a studiat sub îndrumarea celebrului pedagog Ilya Musin în 1996. De asemenea, a fost călăuzit pe calea muzicii de Christoph Eschenbach între 1997 și 2000, perioadă în care și-a făcut debutul ca asistent dirijor la Festivalul de la Bayreuth, contribuind la pregătirea spectacolului Parsifal.
Aceste studii și mentorii de excepție au stabilit temelia solidă a cunoștințelor sale muzicale și au pregătit terenul pentru o carieră strălucitoare.
Pe măsură ce și-a consolidat experiența dirijorală, John Axelrod a ajuns să conducă orchestre prestigioase în întreaga lume, inclusiv Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin, Leipzig Gewandhaus Orchester, Orchestra Radiodifuziunii Daneze și multe altele. A colaborat cu mari orchestre europene precum Orchestra Sinfonica della Scala, și a înregistrat sub egida unor case de discuri de renume, cum ar fi Sony Classical, Universal Music și Warner Classics.
A primit aprecieri pentru inovațiile și pentru interpretările sale profunde și expresive. În 2020 o obținut prestigiosul Premiu pentru Realizări Speciale de la International Classical Music Awards, consacrându-l ca un dirijor de excepție. Axelrod continuă să se implice în educarea tinerilor muzicieni prin programe de master-class pentru dirijori, contribuind astfel la viitorul muzicii clasice și consolidându-și statutul ca o figură remarcabilă în lumea muzicii. Dirijorul american este o prezență familiară publicului bucureștean, colaborând cu mai multe orchestre din capitala României. John Axelrod revine la pupitrul Orchestrei Naționale Radio pentru a doua oară în cursul stagiunii curente.
Fotografie: Ciprian Florea
Născut în 1997, Cadmiel Boţac a început studiul pianului în orașul natal (Sighetu Marmaţiei) la vârsta de 4 ani, sub îndrumarea profesoarei Monica Chifor. Talentul său a fost remarcat de timpuriu, la 6 ani câștigând deja primul concurs. Au urmat alte premii naționale și internaționale, cele mai importante fiind Premiul I la concursul „Young Virtuoso” – Zagreb şi Premiul I la Concursul „Dinu Lipatti” – Bucureşti.
Începând cu anul 2011, Cadmiel Boțac a fost elevul și apoi studentul renumitului pianist Daniel Goiţi, profesor la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. Formarea sa artistică se completează prin cursurile de măiestrie la care a participat la Salzburg, Viena și Strassbourg, unde a beneficiat de îndrumarea unor mari pianiști și pedagogi, precum Robert Levin, Boris Berman, Markus Schirmer și Stephanos Tomopoulos.
În 2014 artistul a obținut Premiul I la Concursul Internaţional „Astana Piano Passion” din Kazahstan, a câștigat Concursul „Milano Piano Talents”, Concursul Internaţional „Adilia Alieva” (Franţa), Concursul Internațional „Carl Filtsch” (Sibiu) și Concursul Internațional „Transylvanian Piano Competition” (Brașov). Cadmiel Boțac a fost de-alungul anilor bursier al „Fundației pentru Comunitate”, și al „Fundației Regale Margareta a României”, în cadrul programului Tinere Talente. În 2020 a câștigat bursa Fundației Europene Yamaha, un concurs organizat la nivel european.
Cadmiel Boțac a susţinut recitaluri și concerte în SUA, Luxemburg, Croația, Italia, Franţa, Rusia, Germania și Austria. În Noiembrie 2021 a avut loc lansarea discului său de debut, la editura Casa Radio, proiect inițiat și coordonat de Radio România Muzical. Cadmiel Boțac revine pe scena Sălii Radio după ultimul concert susținut în anul 2022 alături de Orchestra Națională Radio.
Dirijor al Corului Academic Radio din 2016, Ciprian Țuțu a propus o diversificare și o modernizare a repertoriului ansamblului. Născut la Braşov, a absolvit cursurile Facultăţii de Muzică din orașul natal (specializarea – dirijat cor academic şi masterat în Stilistică dirijorală).
Din anul 2000, Ciprian Ţuţu este și dirijor al Corului „Gheorghe Dima” din Braşov. Activitatea sa dirijorală cuprinde manifestări artistice diverse, de la spectacole de operă, până la concerte à cappella, cu acompaniament, precum şi vocal-simfonice, în compania unor importante orchestre din ţară şi străinătate. Ca dirijor al corului mixt „Gheorghe Dima” a concertat în anul 2005 alături de orchestra Filarmonicii „Dmitri Șostakovici” din Sankt-Petersburg (în program oratoriul Matthäus Passion de J. S. Bach), iar în anul 2007 a prezentat, alături de Filarmonica din Roma, o lucrare contemporană: oratoriul San Camillo de Lellis de Colafranceschi.
Prezența lui Ciprian Țuțu la pupitrul dirijoral al Corului Academic Radio marchează o bogată activitate artistică a formației, constând în susținerea concertelor vocal-simfonice și a celor à cappella, cu diverse tematici, dintre care menționăm: Voci de primăvară, Eseu coral – Timpul culorilor de toamnă, Gospel-Spirituals, Ziua Învierii, Concert coral de inspirație folclorică românească, Cântecele Unirii – concert coral dedicat aniversării Centenarului Marii Uniri de la 1918 etc.
*
Suite roumaine este o lucrare de tinerețe, compusă atunci când George Enescu avea numai 15 ani și este foarte rar prezentată pe scenele de concert. A vorbi despre lucrări de tinerețe în cazul lui George Enescu (la fel ca și la Mozart) nu înseamnă a ne referi la niște exerciții ale unui copil ci, de cele mai multe ori, despre creații muzicale meșteșugit puse în pagină, oricând viabile. Multe dintre ele au fost executate în public și s-au bucurat de apreciere. Numai proverbiala modestie și auto-exigență a lui Enescu au făcut ca o mare parte dintre acestea să nu poarte număr de opus și să nu fie tipărite. Compusă cu doar un an înainte de fenomenala Poemă Română, această Suită nici măcar nu este menționată de către compozitor în Amintirile sale ori în cataloagele pe care le-a alcătuit el însuși. Spre deosebire de cele 4 (patru) simfonii de tinerețe, considerate de specialiști drept promițătoare reușite (una dintre ele fiind apreciată chiar de către exigentul ai autor – la o reîntâlnire, peste decenii, cu această muzică), partitura se regăsește sub forma unei teme cu variațiuni care pornește de la piesa Deșteaptă-te, române, și a fost realizată cu mult timp înainte ca aceasta să devină imnul național al României. Meritul readucerii în atenția publicului a acestei creații îi revine dirijorului Gabriel Bebeșelea, care a prezentat-o, cu Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, în toamna anului 2022.
Ludwig van Beethoven (1770-1827)
Fantezia pentru pian, soliști vocali, cor și orchestră, op. 80
Beethoven a compus această lucrare în toamna anului 1808 și a interpretat la pian și dirijat prima ei reprezentație pe data de 22 decembrie a aceluiași an la Viena. Deși este o lucrare hibridă fără precedent, imitată doar de două ori de atunci (de Ferruccio Busoni și Ralph Vaughan Williams), Fantezia corală, așa cum a ajuns să fie numită, a fost compusă în grabă, ca piesă de final pentru Concertul de Crăciun. La premiera de la Theater an der Wien multe lucruri au mers prost, dar cu toate acestea, seara cu pricina avea să devină una dintre cele mai faimoase din toată istoria muzicii.
Înainte de acest dezastru, un public temerar asistase la premierele mondiale ale Simfoniilor a V-a și a VI-a, la prima interpretare publică a Concertului pentru pian nr. 4 și la jumătate din recent compusa Missă în do major op. 86. În ceea ce privește dificila Fantezie corală, aceasta s-a dovedit a fi un prototip, de fapt, al finalului coral care urma să apară 15 ani mai târziu, inclus de data aceasta în Simfonia a IX-a.
Fantezia se deschide cu o introducere pianistică lentă, de virtuozitate, care începe în do minor și modulează printr-o varietate de tonalități într-o manieră improvizatorică.
Partea principală a piesei, cu indicația „Finale”, începe cu un motiv de marș (Allegro) interpretat de violoncel și contrabas, care alternează cu intervențiile pianului. În cele din urmă, muzica se luminează în do major, iar pianul solo introduce tema principală (meno Allegro). Variațiile pe această temă sunt apoi interpretate de un număr din ce în ce mai mare de instrumente: un flaut solo, două oboaie, un trio de două clarinete și fagot și un cvartet de coarde. O versiune orchestrală completă a temei, interpretată în forte, conduce la revenirea pianului și la ceea ce pare la început un postludiu la acest set de variațiuni, dar care se îndreaptă din nou spre dominantă.
Există o schimbare bruscă de dispoziție, modul minor revenind într-un Allegro molto furtunos. Frazele alternante pentru pian și orchestră sunt o variație deghizată a temei principale. De fapt, cele trei secțiuni care urmează primului set de variații formează un alt set de variații, de mai mare amploare. „Allegro molto” dobândește curând o calitate evolutivă printr-o serie de modulații, corzile interpretând fraze ale temei însoțite de acorduri detașate rapide la pianul solo. După o altă cadență în mi major, urmează a doua variație mare (Adagio, ma non troppo), o secțiune calmă și fluidă în la major, în care clarinetele ocupă un loc proeminent. Aceasta se încheie cu o secțiune de tip întrebare și răspuns între suflători și pian și conduce la a treia variație pe tema principală, Marcia assai vivace. O reluare a temei instrumentale din primul Allegro formează tranziția către finalul coral (Allegretto).
Prima jumătate a acestei părți este în esență o recapitulare a materialului auzit anterior la începutul secțiunii „Finale”, cu adăugarea vocilor soliste și a corului, un alt punct de asemănare cu finalul Simfoniei a IX-a. Două soprane cântă tema principală, urmată de o variație cu un trio de voci bărbătești. După aceste două variații, întregului cor i se alătură orchestra, pentru prima dată într-o interpretare tutti a temei. Muzica devine din ce în ce mai amplă ca intensitate și, în cele din urmă, intră într-o Codă accelerată (Presto), toate forțele unindu-se pentru a încheia triumfător piesa.
|
Schmeichelnd hold und lieblich klingen Großes, das ins Herz gedrungen, |
Măgulitoare și dulci sunăarmoniile vieții noastre, Pacea și bucuria își dau mâna cu blândețe ca jocul valurilor. Ceea ce a fost dur și ostil
Când magia sunetului domnește Pacea exterioară, fericirea lasă lumina să răsară pretutindeni.
Lucrurile mari care au pătruns înfloresc din nou, frumos. el este întotdeauna preluat de un cor de îngeri. Acceptați deci cu bucurie, suflete frumoase, darurile artei Când iubirea și puterea se unesc, |
*
Simfonia nr. 3 în mi bemol major, op. 55 – „Eroica”
I.Allegro con bri
II. Marcia funebre: Adagio assai
III. Scherzo: Allegro vivace
IV. Finale: Allegro molto
Simfonia nr. 3 în mi bemol major, op. 55 a lui Ludwig van Beethoven, cunoscută sub numele de Simfonia „Eroica”, este una dintre cele mai intens comentate lucrări din istoria muzicii clasice. Compusă între 1802 și 1804, această simfonie „revoluționară” reprezintă un punct de cotitură nu numai în cariera lui Beethoven, ci și în evoluția formei simfonice. Cu durata, complexitatea și profunzimea sa emoțională fără precedent, „Eroica” a contestat convențiile erei clasice și a pus bazele perioadei romantice.
Ludwig van Beethoven a compus Simfonia nr. 3 într-o perioadă deosebit de tumultoasă a vieții sale. La începutul anilor 1800, el se confrunta cu surzenia – o lovitură devastatoare pentru un muzician. Deteriorarea auzului, împreună cu problemele personale și tulburările politice din Europa, i-au afectat profund starea emoțională, însă, în ciuda acestor provocări, creația lui Beethoven din această perioadă a fost prolifică și marcată de inovație.
Începutul secolului al XIX-lea a fost o perioadă de agitație politică în întreaga Europă, în special în urma Revoluției Franceze și a ascensiunii a lui Napoleon Bonaparte, ajuns în fruntea Franței nu pe linie dinastică ci urmare a propriilor sale merite militare. Beethoven, la fel ca mulți intelectuali ai vremii sale, a rezonat inițial cu schimbările fundamentale ce se petreceau în societatea franceză, considerându-le o mișcare către o mai mare libertate umană și egalitate socială. Acest mediu politic, împreună cu experiențele sale personale, au avut o influență semnificativă asupra creării Simfoniei nr. 3.
Napoleon Bonaparte a jucat un rol esențial în conceperea Simfoniei „Eroica”. Inițial, Beethoven l-a văzut pe Napoleon ca pe un simbol al idealurilor democratice și republicane susținute de Revoluția Franceză. Beethoven a admirat viziunea lui Napoleon asupra unei Europe unificate și l-a considerat un eliberator al celor oprimați. Această admirație era atât de puternică încât Beethoven plănuia să îi dedice Simfonia nr. 3, intitulând-o „Bonaparte”.
Cu toate acestea, în 1804, când Napoleon s-a auto-proclamat împărat, Beethoven s-a simțit trădat. El a văzut în acțiunile lui Napoleon o renunțare la principiile democratice care l-au inspirat, în favoarea intereselor personale și a accederii spre privilegiile monarhice. Într-un acces de furie, Beethoven a rupt faimoasa pagină de titlu a simfoniei și a înlocuit dedicația pentru Napoleon cu titlul Simfonia „Eroica”. În ciuda acestei schimbări, lucrarea și-a păstrat spiritul revoluționar și grandoarea, calități care încă rezonează cu publicul de astăzi.
Prima mișcare a Simfoniei „Eroica” este adesea considerată drept una dintre cele mai inovatoare și ambițioase mișcări simfonice scrise vreodată. Marcată Allegro con brio, această mișcare este caracterizată de energia sa îndrăzneață, structura complexă și profunzimea emoțională.
Simfonia se deschide cu două acorduri puternice în mi bemol major, capturând imediat atenția ascultătorului. Urmează tema principală, o melodie simplă, dar robustă la violoncel, care se extinde și se dezvoltă treptat de-a lungul mișcării. Utilizarea dezvoltării tematice în această mișcare este revoluționară. Beethoven ia o idee relativ simplă și o transformă printr-o serie de variații, schimbări de tonalitate și contraste dinamice, creând un sentiment de evoluție și progresie continuă.
Una dintre cele mai izbitoare caracteristici ale acestei mișcări este utilizarea ritmurilor antrenante, sincopate, care dau muzicii un sentiment de dinamică. Această intensitate ritmică este dublată de schimbări armonice neașteptate, menținând ascultătorul în gardă și creând un sentiment de imprevizibilitate.
Prima mișcare este adesea descrisă ca un portret muzical al eroului, cu contrastele sale dramatice între momentele de triumf și grele încercări. Secțiunea de dezvoltare, în special, este marcată de conflict și luptă, Beethoven explorând regiuni armonice mai întunecate și creând un sentiment de tensiune care este rezolvat doar în recapitulare și coda.
A doua mișcare, intitulată „Marcia funebre” (Marș funebru), este o piesă lentă, solemnă, care contrastează puternic cu energia primei mișcări. Scrisă în do minor, aceasta este una dintre cele mai încărcate emoțional secțiuni ale simfoniei, adesea interpretată drept o reflecție asupra morții și pierderii. Marșul funebru este construit pe o temă descendentă, tristă, care evocă un sentiment de tristețe și jale. Orchestrația acestei mișcări este izbitoare, utilizarea corzilor și a viorilor în surdină contribuind la atmosfera sumbră. Muzica se desfășoară într-o manieră lentă, ritmul de marș conferindu-i un sentiment de demnitate procesională. Punctul culminant al mișcării este un pasaj dramatic, plin de angoasă, în care întreaga orchestră cântă la volum maxim, înainte de a reveni la tema de deschidere.
Mulți cercetători au interpretat această mișcare ca o reflectare a morții unui erou, o temă care se aliniază cu caracterul general „eroic” al simfoniei. Marșul funebru poate fi văzut ca un tribut adus eroilor căzuți, cu tonul său nobil, elegiac și sentimentul de inevitabilitate tragică.
A treia mișcare a Simfoniei „Eroica” este un Scherzo vioi și energic, marcat Allegro vivace. În contrast cu solemnitatea celei de-a doua mișcări, Scherzo-ul este vesel și jucăuș, deși păstrează un sentiment de grandoare și putere. Beethoven se joacă cu accente și sincope neașteptate, creând un sentiment de imprevizibilitate și spontaneitate. Tema este transmisă diferitelor secțiuni ale orchestrei, fiecare grup adăugând propriul său caracter muzicii. În final, energia exuberantă a scherzo-ului oferă un contrast binevenit cu mișcările mai serioase și pline de greutate care îl preced și îl urmează, adăugând un sentiment de echilibru structurii generale a simfoniei.
Mișcarea finală este un tur de forță al dezvoltării și variației tematice. În tempo-ul Allegro molto, partea a patra este structurată ca un set de variațiuni pe o temă simplă. Beethoven ia această temă și o supune unei serii de transformări, explorând diferite tempo-uri, armonii și texturi orchestrale. Această tehnică a variațiilor îi permite lui compozitorului să își demonstreze măiestria în materie de formă și capacitatea de a transforma o idee simplă în ceva complex.
Unul dintre cele mai remarcabile aspecte ale mișcării finale este încorporarea de către Beethoven a fugii, o formă contrapunctică complexă. Fuga adaugă un nivel de rigoare intelectuală mișcării, deoarece Beethoven împletește mai multe linii sonore într-o textură densă, interconectată.
Simfonia se încheie cu o Coda triumfătoare, în care întreaga orchestră interpretează tema într-o manieră grandioasă, de sărbătoare. Momentele finale ale simfoniei sunt marcate de un sentiment de rezolvare și victorie, aducând lucrarea la o concluzie puternică și satisfăcătoare.
Vă dorim o audiție plăcută!
· Este interzisă fotografierea și filmarea în timpul concertului.
· Vă rugăm să închideți telefoanele mobile sau să le setați în modul silențios.
